摘要：Teoria economică dispune de diferite mijloace pentru a analiza şi clarifica situaţia construcţiei europene: teoria creşterii permite analiza mecanismelor de creştere economică şi perspectivele de convergenţă sau divergenţă ale economiilor, teoriile econometrice oferă metode de evaluare a fenomenelor de convergenţă, iar teoriile geografiei economice permit studierea mecanismelor de aglomerare a activităţilor economice, precum şi impactul disparităţilor geografice asupra disparităţilor economice. Plecând de la aceste teorii L. Vandendorpe (1997) a realizat un studiu asupra modului de prezentare a rapoartelor Comisiei Uniunii Europene, începând cu 1981. Astfel, un prim raport elaborat în 1981 pune accentul asupra factorilor explicativi ai dezvoltării regionale (conform modelului neoclasic al creşterii, Solow 1956): demografia, piaţa muncii, investiţiile. Cel de-al doilea şi al treilea raport (1984, 1987) vin să completeze schema precedentă, încorporând factori geografici cu caracter central (urbanizarea, concentrarea activităţilor în sectorul terţiar, costuri salariale ridicate) sau cu caracter periferic (zona rurală, densitatea redusă a activităţilor industriale şi terţiare, costuri salariale scăzute). Aceşti indicatori permit elaborarea unei ierarhii a regiunilor şi permit mai degrabă evaluarea disparităţilor decât explicarea dezvoltării economice. Ce de-al patrulea raport (1991) abandonează prezentarea geografică pentru a se recentra asupra explicaţiilor economice ale dezvoltării şi evaluarea potenţialului de creştere a regiunilor. În acest scop au fost utilizate elemente ale teoriei creşterii endogene, dar şi indicatori care să reflecte structura şi calitatea educaţiei. Ce deal cincilea raport (1994) marchează o nouă ruptură, mai ales prin definirea unui indicator care să facă distincţie între criteriile economice şi cele geografice (o zonă îndepărtată din punct de vedere geografic de centrul Europei nu este îndepărtată şi din punct de vedere al dezvoltării). De altfel, evaluarea economică are în vedere competitivitatea regiunilor, iar indicatorul central este creşterea productivităţii: factorii calitativi reţinuţi anterior permit explicarea modului de menţinere sau de creştere a productivităţii regionale şi capacitatea regiunilor europene de a se integra într-un mediu mai degrabă mondial decât european. Un elemente interesant al acestui raport este evaluarea impactului politicii regionale a Uniunii Europene asupra dezvoltării economice şi asupra competitivităţii regiunilor mai puţin dezvoltate. Pesimismul ne îndeamnă să ne întrebăm asupra pertinenţei mecanismelor de creştere utilizate în politica regională europeană. Un prim raport asupra coeziunii economice şi sociale (1996a) şi altul privind impactul politicilor structurale asupra coeziunii (1996b) prezintă la modul descriptiv impactul fondurilor structurale asupra situaţiei economice, fără a da reale explicaţii eşecului.
